Doctrina umanista pe întelesul tuturor

Doctrina umanistă a fost rezultatul analizei sistemului capitalist şi socialist care a avut drept concluzie faptul că ambele au o mare carenţă: nu ţin cont de natura umană.

Oamenii reacţionează din frică sau din interes, oamenii nu au limite în atingerea interesului lor şi sunt prea puţin preocupaţi de interesele societăţii. Trist, dar adevărat !

România este în derivă. Capitalismul şi socialismul sunt compromise:

  • Ambele au fost infirmate de viaţă (vezi repetate încercări de adaptare);
  • Nici una dintre cele două nu mai au bază ideologică prin dispariţia antagonismului dintre capital şi clasa muncitoare;
  • Atât capitalismul, cât şi socialismul nu au avut în vedere natura umană în elaborarea principiilor doctrinare;

Doctrina umanistă modifică ecuaţia patron-salariat; capital financiar – capital uman; individ-societate (toate fiind tratate în general ca fiind antagonice) într-o triadă armonică capital-iniţiativă (cu componenţa sa de risc) – munca.

În această triadă, socialismul acordă prioritate muncii iar capitalismul acordă prioritate capitalului.

Umanismul nu acordă asemenea priorităţi şi consideră că valoarea, în particular valoarea adăugată, izvorăşte din ansamblul celor trei elemente şi este maximizată prin armonizarea lor.

Această doctrină propune o construcţie socială sănătoasă, bazată pe clasa de mijloc, pe valorile familiei.

Realitatea este că lumea este compusă din oameni care au iniţiativă, din indivizi care ştiu să organizeze şi să conducă, dar şi din persoane care au nevoie de sprijin.

Istoria va confirma sau infirma valabilitatea acestei doctrine pe care am numit-o „a patra cale”.

 

Neajunsul major al construcțiilor ideologice îl reprezintă încremenirea, incapacitatea acestora de a se adapta într-un ritm comparabil cu ritmul evoluției societății. Lumea modernă, a secolului XXI, nu are cum își găsi răspunsurile la marile întrebări în dogme împietrite, ale altor veacuri. Aceasta este premisa de la care am pornit atunci când am încercat să găsesc o expresie nouă pentru vechea gândire umanistă. Așa s-a născut ”Umanismul pragmatic”.

Umanismul pragmatic nu este o variantă românească a unor alte concepții umaniste existente în lume, ci este o concepție originală, de sine sau pozițiile altor mișcări umaniste contemporane. Existența unor frământări comune, a unor întrebări comune sau a unui limbaj aparent similar nu înseamnă că toate concepțiile umaniste au un fond comun și nici nu anulează diferențele profunde dintre ele. Umanismul pragmatic are un profil propriu, inconfundabil, izvorât din examinarea atentă, științifică, a problemelor și dilemelor lumii contemporane, din analiza bilanțului proceselor recente din societate – globalizarea, transformările economiei mondiale, schimbările sociale și politice din ultimele decenii, crizele apărute pe plan intern și internațional, conflictele și tensiunile înregistrate în lume, modificarea raporturilor de putere și a echilibrelor strategice etc. – și din propunerea unui set coerent de răspunsuri la provocările lumii de azi.

Umanismul are, desigur, o tradiție străveche în lumea occidentală, începând cel puțin din epoca Renașterii, și a cunoscut o mare varietate de forme. Și în perioada contemporană există o întreagă varietate de concepții umaniste sau declarat umaniste, ceea ce implică necesitatea diferențierii atente și, în cazul de față, necesitatea de a distinge clar umanismul pragmatic de alte tipuri de umanism, pentru a clarifica ce anume îl distinge de acestea. În mod special, vom urmări în cele ce urmează poziționarea umanismului pragmatic față de mișcarea umanistă internațională de azi, numită deseori generic The Humanist International, mișcare dezvoltată mai ales în Europa și în America Latină, al cărei prim congres a avut loc la Florența în ianuarie 1989.

Umanismul și religia

Toate formele de umanism acordă personalității umane locul principal în lume, dar modul în care se explică această poziție diferă destul de mult. Atât umanismul clasic european, cât și unele teorii umaniste contemporane, pornesc de la premisa laicizării, acordând o anumită prioritate teoretică înlocuirii cultului pentru divinitate cu un cult al personalității umane. De aici urmează adesea anumite tente favorabile ateismului și liberei cugetări, mai mult sau mai puțin explicite.

Umanismul pragmatic, fiind o concepție economică, socială și politică, nu una teologică sau anti-teologică, nu subscrie acestor  tendințe și nu consideră că definirea unei poziții anti-religioase ar constitui o prioritate pentru omul contemporan. Prioritățile, în viziunea noastră, sunt cu totul altele: explicarea cauzelor crizei contemporane, elucidarea cauzelor marilor probleme cu care se confruntă oamenii, și definirea unui nou tip de societate sau a unei „a Patra Căi” susceptibile să conducă la depășirea acestor probleme. Umanismul pragmatic se concentrează așadar asupra acestor obiective majore, și nu adoptă o poziție ateistă programatică, care se poate dovedi contraproductivă mai ales în state cu o populație majoritar credincioasă sau, cel puțin,  respectuoasă față de religie, așa cum de altfel este și România (procente mari de încredere în Biserică).

Pentru unele mișcări umaniste europene prioritatea este apărarea dreptului de a fi ateu. Umanismul pragmatic nu contestă acest drept, recunoscut de altfel în toate constituțiile moderne, dar nu face din el o prioritate, deoarece nu consideră că lipsa libertății de a practica ateismul ar fi o problemă majoră a vremii noastre.

În mod special, se impune atenției următoarea diferență semnificativă: umanismul pragmatic pune în prim plan valoarea umană, dar nu pentru a o contrapune divinității, și a combate religia, ci pentru a semnala că în lumea contemporană valoarea umană este adesea neglijată, marginalizată sau irosită, că marile crize contemporane sunt legate de slaba valorificare a capacităților și înzestrărilor oamenilor activi, întreprinzători, și că sunt necesare aranjamente sociale și politice fundamental noi, care să valorifice maximal inventivitatea, energia întreprinzătoare și creativitatea umană – fructificarea acestor resurse fiind, în concepția umanismului pragmatic, singura soluție de ieșire din criza actuală. Așadar, și în concepția noastră umanismul și valoarea umană joacă rolul central, dar nu în opoziție cu divinitatea, ci în opoziție cu acele caracteristici ale capitalismului și socialismului care au ignorat natura umană și care, drept urmare, au împiedicat valorificarea maximă a resurselor oamenilor.

Poziționarea politică

Mișcările umaniste contemporane, atât din America Latină (Siloismul), cât și din Europa, precum și autorii care se revendică de la umanism (Brian Ellis ș.a.) se poziționează clar la stânga spectrului politic, iar prin anumite idei (precizate mai jos) chiar aproape de stânga radicală.

Liderii umaniști ai acelor mișcări se prezintă, în textele lor programatice și în pozițiile  lor exprimate public, inclusiv pe site-urile internet, ca apărători ai muncitorilor și angajaților, ca promotori ai unor revendicări muncitorești clasice, binecunoscute în mișcările de stânga din secolul XX. Printre elementele politice caracteristice acestei poziționări se numără: revendicarea ca muncitorii să participe la proprietatea asupra companiilor; apărarea dreptului la grevă al angajaților; adoptarea reducerii șomajului ca prioritate nr. 1 a politicilor publice și activităților militante; reducerea continuă a timpului de muncă al angajaților, pe măsura creșterii productivității și a modernizării tehnologice, principiul propus fiind acela că de modernizarea tehnologică trebuie să profite nu doar patronul (care își reduce cheltuielile de salarii), ci și angajații, care ar trebui să obțină un program de lucru redus; sistarea concedierilor, și, în cazurile în care se impune reducerea aportului de muncă, realizarea acestui deziderat prin reducerea timpului de muncă (working hours);  revendicarea asigurării graduale a gratuității serviciilor de sănătate publică, educație publică, chiar și a locuințelor (ceea ce constituie o solicitare destul de radicală), respingerea privatizărilor în sănătate, educație ș.a.; asigurarea gratuității transportului în comun; asigurarea gratuității chiar și a culturii și petrecerii timpului liber (vezi programul umanist elaborat cu ocazia alegerilor europene din 1999).

Toate aceste revendicări indică atât o continuitate clară între mișcările umaniste respective și alte mișcări de stânga din secolul XX, cât și o implicită acceptare a sistemului economico-social existent, care s-ar menține în liniile sale fundamentale, dar ar ameliora situația angajaților prin asigurarea beneficiilor revendicate. Tocmai aici intervine poate cea mai importantă deosebire dintre diversele mișcări umaniste și umanismul pragmatic, deoarece: umanismul pragmatic nu se afirmă ca o simplă mișcare revendicativă a oamenilor dezavantajați sau marginalizați, ci ca o doctrină politică a restaurării valorilor în societate, o doctrină a oamenilor activi, capabili, dornici de a munci și a acționa, pe care societatea contemporană, cu aranjamentele ei favorabile unor privilegiați, îi împiedică să creeze și să contribuie la progresul întregii societăți; umanismul pragmatic nu vizează simple îmbunătățiri graduale ale situației celor dezavantajați, nu urmărește simpla acordare a unui surplus de beneficii, și nu apelează la bunăvoința puterii pentru a ajuta pe cei copleșiți de nevoi, ci militează pentru o nouă societate, pentru noi aranjamente sociale fundamentale, care să ofere tuturor oamenilor, și în primul rând celor capabili, oportunitățile necesare, condițiile de acțiune și viață care să le permită să se manifeste activ și creativ, sporind bogăția și prosperitatea socială, adică asigurând mediul necesar pentru rezolvarea problemelor esențiale ale lumi de azi și pentru satisfacerea tuturor revendicărilor legitime.

În raport cu aceste transformări ale aranjamentelor sociale fundamentale care sunt azi indispensabile, extrem de semnificativ este faptul că diverse mișcări umaniste din Europa și America Latină insistă, în privința modului de transformare a proprietății, asupra  cooperativelor, proprietatea muncitorilor asupra acestora fiind văzută ca fiind susceptibilă să creeze o noua relație capital-munca (colectivism).

În contrast cu aceste revendicări tipice programelor socialiste din secolul XX, umanismul pragmatic se afirmă ca doctrină politică a secolului XXI, prin aceea că: nu are un caracter defensiv, de apărare a unor categorii de oameni aflați în dificultate, ci are un caracter proactiv, pledând pentru o schimbare a societății care să permită oamenilor capabili să contribuie la progresul economico-social și, pe această cale, să asigure bunăstarea și oportunitățile necesare pentru toate categoriile sociale; nu pledează pur și simplu cauza angajaților în fața angajatorilor, ci pledează pentru transformarea treptată, de masă, a angajaților („forța de muncă”) în mici proprietari și antreprenori independenți; nu se afirmă prioritar ca promotor al „clasei muncitoare”, și implicit ca un continuator al gândirii „de clasă” a secolelor trecute, ci ca purtător de cuvânt al tuturor oamenilor activi și capabili, dornici de a acționa atât pentru propriul bine cât și pentru interesul public, și, mai ales, ca promotor al clasei de mijloc, care trebuie să devină clasa majoritară, cu rol de echilibru, în societatea modernă; nu se rezumă la revendicări privind creșterea nivelului de trai în interiorul capitalismului actual, ci pledează pentru un nou tip de societate; nu cere gratuitatea locuințelor (locuințe de stat), ci extinderea proprietății individuale asupra locuințelor;  nu pune accentul pe confruntare între angajați și angajatori (promovând dreptul la grevă, la presiuni în economie), ci pe armonia socială și pe echilibru, obiective ce se pot atinge prin consens bazat pe înțelegerea nevoilor și priorităților generate de situația contemporană.

Într-un cuvânt, umanismul pragmatic refuză să privească societatea tăcută, dornică de schimbare dar căreia nu i se oferă accesul la politică, ca o masă amorfă, incapabilă, ce trebuie ajutată, refuză să îi privească pe cei nemulțumiți drept victime care trebuie apărate și recompensate cu mici beneficii suplimentare. El vede această parte a societății și aceste categorii sociale, care au nevoie de schimbare și o doresc, ca pe o forță activă, capabilă, bogată în înzestrări, căreia nu i s-au oferit oportunitățile necesare, și care, în cadrul unor aranjamente sociale noi, adecvate secolului XXI, va deveni categoria dominantă în societate, o clasă de mijloc independentă economic, stăpână pe propria viață, aptă să întreprindă și să acționeze fără ajutorul altcuiva și să împingă întreaga societate spre progres și prosperitate.

Ignorarea problemei resurselor

Ca multe alte mișcări de stânga, umanismul din Europa și America Latină tinde să ignore problema resurselor, promovând revendicări extrem de costisitoare fără nici o soluționare măcar tentativă a chestiunii găsirii resurselor necesare pentru satisfacerea acestor revendicări. Spre exemplu, se insistă asupra dreptului la liberă circulație, apărându-se dreptul tuturor imigranților la rezidență și la asistență socială în țările care îi primesc, pe baza principiului drepturilor și obligațiilor identice cu locuitorii autohtoni. Se cere de asemenea eliminarea tuturor restricțiilor puse în calea imigranților, deschiderea completă a granițelor, și eliminarea detențiilor emigranților ilegali.

Este însă evident că aceste măsuri ar încuraja fluxul imigrației, transformându-l într-o maree necontrolabilă, și ar pune presiuni financiare imense, practic insuportabile, asupra societăților care îi primesc. Cu toate acestea, umanismul promovat de unele mișcări din America Latină sau Europa occidentală nu specifică nimic despre sursa fondurilor necesare acoperirii acestor obiective excesiv de generoase, și nici despre existența unor costuri de oportunitate mari (renunțarea la alte investiții sau cheltuieli necesare, în vederea satisfacerii acestor doleanțe pentru imigranți).

Umanismul pragmatic nu poate saluta această tendință nerealistă de a avansa idealuri maximale implicând costuri enorme, fără nici o preocupare pentru găsirea surselor de finanțare necesare. În plus, el nu poate saluta nici faptul că, în aceste luări de poziție declarat „umaniste”, se ignoră opoziția unei mari părți a populațiilor autohtone față de acest aflux de imigranți, ignorare profund nedemocratică. Umanismul implică respectarea priorităților oamenilor, deci nu poate însemna neglijarea voinței cetățenilor autohtoni în vederea rezolvării unor probleme umanitare ale imigranților, ci presupune construirea unei societăți noi care să nu mai declanșeze crizele și problemele ce conduc la imense afluxuri de imigranți.

Umanismul pragmatic și ideologiile „tier-mondiste”

O suită de poziții ale mișcării umaniste din străinătate, influențate de unele ideologii „tier-mondiste” din secolul XX, conduc la implicații internaționale foarte problematice, la presupuse „soluții” care însă nu sunt de natura a detensiona, ci susceptibile de a agrava problemele mondiale.

Spre exemplu, umanismul din  America Latină solicită măsuri foarte radicale, evident inacceptabile pe plan internațional, cum sunt: refuzul statelor îndatorate pe plan internațional de a-și mai plăti datoriile externe, stoparea imediată a rambursării acestora; desființarea Fondului Monetar Internațional, a Băncii Mondiale; restituirea către statele din Africa, Asia, America de Sud etc. a bogăției confiscate de statele europene în perioada colonialistă, plus dobânda cuvenită pentru această bogăție, începând din anul 1492 (data la care Columb ajunge în America).

Este greu de văzut cum asemenea măsuri „tier-mondiste” extreme ar putea menține stabilitatea relațiilor internaționale și cooperarea pe plan internațional. Umanismul pragmatic nu poate încuraja asemenea inițiative, el pledând pentru alte tipuri de măsuri favorabile depășirii sărăciei și subdezvoltării.

Problemele geostrategice și militare

O serie de poziții ale diverselor partide umaniste și ale mișcării umaniste internaționale conțin o ideologie antimilitaristă cu unele accente anti-occidentale.  În general, pozițiile umaniste ale acestor mișcări din străinătate sunt îndreptate principial contra blocurilor militare, pentru nealiniere, pentru dezarmare imediată, pentru desființarea industriei de armament etc.

Revendicări ca: reducerea bugetelor militare, demilitarizarea, retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor state etc. –  se află în prim planul programelor acestor mișcări umaniste din diverse țări – ceea ce nu este cazul cu umanismul pragmatic din România. Desigur că nici umanismul pragmatic nu pledează pentru militarism, pentru înarmare accelerată, pentru soluții militare, pentru dezvoltarea armamentului nuclear etc. – adică pentru strategii care țin de politicile confruntării de forțe. Dimpotrivă, umanismul pragmatic pledează pentru a lume a soluțiilor negociate, a căutării și găsirii consensului, a cooperării constructive.

Pe de altă parte însă, cunoașterea obiectivă a problemelor și a situațiilor de pe eșichierul internațional, înțelegerea surselor tensiunilor și conflictelor existente, indică în mod clar că politica simplelor revendicări pacifiste, a idealurilor de dezarmare neacordate cu realitățile geostrategice, a cererilor de anulare imediată a tuturor angajamentelor militare existente sau de desființare instantanee a alianțelor, este extrem de naivă și complet inaplicabilă.

Retragerea imediată a trupelor din diverse teritorii, dezarmarea imediată, desființarea rapidă a alianțelor nu pot fi și nu sunt printre prioritățile umanismului pragmatic. Și este evident de ce: așa cum indică și numele ei, doctrina noastră nu se inspiră din deziderate pioase și speranțe adolescentine, ci din realitățile practice, din experiența acumulată în viața reală, atât pe plan național cât și internațional. Din punct de vedere pragmatic, așadar, și având în vedere conflictele și tensiunile existente, este greu de văzut cum s-ar putea trece imediat la dezarmare, la desființarea alianțelor militare, la retragerea trupelor. Aici, se poate constata din nou că în rândurile altor mișcări umaniste se manifestă cu putere vechea tendință de stânga de a privi problemele internaționale în termeni de idealuri abstracte și doleanțe emoționale, fără atenția cuvenită realităților de pe teren, intereselor existente, riscurilor practice, etc. Umanismul pragmatic nu poate accepta asemenea puncte de vedere.

Concluzie sintetică

În concluzie,

  1. pozițiile mișcării umaniste internaționale sunt mai la stânga și mai „tier-mondiste” (favorabile unor interese specifice anumitor state din „lumea a treia”) decât cele ale umanismului pragmatic, care se situează mai aproape de centru;
  2. diverse opțiuni ale acestei mișcări nu corespund cu cele ale umanismului pragmatic din România (de ex., promovarea ateismului), în timp ce altele (naiv antimilitariste) sunt, din punctul nostru de vedere, nerealiste și neaplicabile;
  3. pozițiile mișcării umaniste sunt mai tradiționaliste (pe linia ideologiilor de stânga din secolul XX) decât cele ale umanismului pragmatic, care are o viziune mult mai modernă, inspirată de realitățile specifice ale mileniului III și de soluțiile eficace la acestea;
  4. unele din soluțiile propuse de reprezentanții acestor mișcări din Europa sau America Latină sunt fanteziste, deoarece nu țin seamă de problemele social-economice existente, de resursele necesare și nici de opțiunile democratic exprimate ale cetățenilor (de ex., deschiderea completă a granițelor, eliminarea oricărui control asupra imigrării).

Umanismul pragmatic are, deci, o fizionomie proprie, și nu se poate confunda cu niciuna dintre celelalte doctrine umaniste aflate în circulație. El propune un tip nou de societate și o „ a patra cale” de dezvoltare a comunității umane, nicidecum simple măsuri de ameliorare a situației existente azi în lume.